Tuesday, December 13, 2011

Ruinele unui baraj, in negura uitarii















     Belci...Cand eram mic, vedeam pe geamul masinii lacul ce mi se parea nesfarsit de mare, cu salciile de jur-imprejur, cu pescarii vesnic laudarosi, in asteptarea "monstrului"...oricat de mic ar fi fost el. Nu am pescuit - deh, indeletnicirea asta se mosteneste din tata in fiu; greu sa inveti rabdarea pentru asta mai tarziu - insa lacul acela ma fascina. Din cate stiu, aici se antrena lotul olimpic de canotaj. Poate ca insusi Ivan Patzaichin a fost pe aici. Cine stie, poate ca a rupt in apele lacului o pagaie...
     Lacul de acumulare, facut pe valea Tazlaului, era tinut in frau de un baraj de beton de  415m, de o parte si de alta continuandu-se cu doi versanti de pamant. Langa lac, un sat - devenit cartier al Onestiului actual, Slobozia.
     In noaptea de 28-29 iulie 1991, iadul a imbracat o noua forma...aceea a apei... Dupa o zi senina a carei liniste nu ar fi prevestit nimic, in urma unor ploi torentiale in Carpatii Orientali, Subcarpatii Moldovei si ai Curburii a fost provocata o unda de viitura pe raul Tazlau de 7m. Nivelul apei in lac a crescut foarte repede, incat la 2:15 apa a ajuns la nivelul coronamentului si a inceput deversarea peste barajul de pamant. In jurul orei 4:50 s-a produs o crestere a debitelor in aval, lucru care a dus la prabusirea digului...La ora 7:15 lacul era aproape gol, in jurul orei 8:00 Tazlaul curgea printre depunerile aluvionare din lac si trecea in aval printr-o bresa formata in digul mal stang al barajului de pamant...
     Datorita intreruperii alimentarii cu energie electrica, nu s-au putut manevra echipamentele hidromecanice pentru limitarea dezastrului. Desi era cunoscuta modificarea debitelor maxime prin observatii hidrologice in decursul anilor trecuti, nu s-a realizat marirea capacitatii de evacuare.
     Finalul acestei tragice intamplari...25 de oameni si-au pierdut viata in acea noapte, iar din cele 250 de gospadarii din Slobozia nici una nu a ramas in picioare...
     Barajul nu a mai fost reabilitat niciodata, acum aratand ca portile unei cetati in ruina, cazuta in negura uitarii. Ele insa amintesc celor care au trait acele momente de acea noapte cumplita de vara...

    
 

Thursday, December 8, 2011

"Bartok? Pfff, un fleac!"

     O bucurie nespusa am avut astazi, cand printr-o pura intamplare am intalnit un vechi si bun prieten, dirijorul Cristian Lupes. Eu cu un curs la Bacau, el cu un concert alaturi de Filarmonica "Mihail Jora", dam nas-in-nas in holul hotelului. Stabilim sa ne vedem inainte de concert, eu (din fericire) aveam aparatul la mine. De mult l-am "amenintat" pe Cristi ca il voi vedea dirijand, iar acum iata ca soarta a facut sa ne reintalnim: mari regrete as fi avut daca as fi ratat ocazia...Pe drumul catre Ateneu, mi se destainuie: are emotii, a repetat Bartok cu orchestra doar trei zile, si parca ar fi vrut mai mult timp...
     Concertul a inceput cu Uvertura "Ruinele Atenei" de Ludwig van Beethoven, pentru incalzire...pentru ca a urmat "la piece de resistance": Concertul nr.2 pentru vioara si orchestra, de Bela Bartok, unde solist a fost Antal Zalai, laureat al  Concursului International "George Enescu" editia 2011. Cred ca au fost treizeci - patruzeci si cinci de minute (greu de precizat) in care de pe scena s-a scurs in sala o energie fantastica; orchestra fremata, alternand momente suave cu unele pline de forta, atenta la dirijorul care parea parca intrat in transa, concetrat la maxim, atent la fiecare instrument in parte, gestionand cu finete intregul, iar solistul interpretand exemplar la vioara Stradivarius care suna parca din alta lume...Micile pauze intre parti, mi-au parut menite atat orchestrei, cat si publicului - Bartok nu este dificil doar sa il interpretezi, ci si sa il asculti, sa il intelegi, sau macar sa incerci sa il intelegi...Seara s-a incheiat cu "Simfonia in re minor" de Cesar Franck, ce mi-a parut parca "eliberarea" intregii tensiuni si concentrari acumulate in momentul anterior, interpretata cu o fericire transmisa si publicului; puteai auzi, dupa concert, publicul fredonand spre iesire tema simfoniei...
     O seara minunata, poate si prin imprevizibilul ei, pe care este putin probabil sa o uit. Prietenul din copilarie, acum "maestru", isi merita fiecare litera din acest apelativ. Sunt sigur ca, asa cum am spus si in titlul postarii, Cristian Lupes va ajunge, intrebat fiind cat de dificil i se pare sa dirijeze un concert al compozitorului ungur, sa raspunda zambind: "Bartok? Pfff, un fleac!"
     Bravo, Cristi!